Cineva m-a întrebat astăzi cum de am lăsat să plece o așa femeie de lângă mine, cum de nu am știut să o apreciez. Am ridicat din umeri, am tras lung din țigară și i-am răspuns: „Am iubit-o, dar nu am știut să o păstrez.”
Ea a fost specială și diferită. Era o femeie care dăruia totul, dar cerea să primească la fel de mult. Avea visuri mari. Atât de mari încât uneori era chiar ea speriată de ele. Dar nici prin gând nu-i trecea să renunțe.
Mi-a cerut să luptăm împreună să construim un vis. Eu i-am spus că-mi doresc o fericire stabilă, nu una iluzorie. Prima dată s-a bosumflat, așa cum se supără un copil de cinci ani căruia refuzi să-i cumperi jucăria preferată. A continuat să aducă argumente. Eu priveam în gol și mă prefăceam că o ascult. Credea atât de mult în visurile ei încât îi…
Vezi articolul original 491 de cuvinte mai mult
