A trecut de mult vremea în care spuneam „acasă” și mă refeream la căminul părintesc. N-am uitat sentimentul de căldură care mă întâmpina de fiecare dată pășeam pragul, dar, în timp, acest „acasă” n-a mai fost un loc, ci un sentiment.
„Acasă” nu a fost niciodată o simplă construcție de cărămidă, ci locul în care eram înconjurați de oamenii pe care-i iubeam.
Când eram mici și luam o notă proastă la școală sau ne certăm cu un prieten, fugeam plângând acasă să căutăm alinare în brațele mamei. Ea ne spunea că totul va fi bine și lucrul ăsta chiar se întâmpla. Sau, de fapt, în interiorul îmbrățișării ei era atâta liniște și iubire încât nu ne mai preocupam de problemele lumești.
Am crescut între timp și am învățat să ne reținem lacrimile și să ne oboljim rănile așa cum putem. Nu mai dăm fuga la mama pentru orice ceartă cu…
Vezi articolul original 147 de cuvinte mai mult
